vineri, 3 decembrie 2010

DOUA CUVINTE

Ne împartim timpul între ceea ce vrem si ceea ce trebuie neaparat sa facem.Toata ziua stam cu agenda intr-o mana,cu telefonul in aceasi mana,fiindca în cealalta mana sta volanul sau,ocazional,paharul de cafea.
în alergatura noastra,ramân lucruri restante,care nu sunt niciodata in agenda fiindca sunt in inima.Si cum inima nu ne preseaza niciodata,trecem zilnic peste foarte multe vorbe si fapte pe care le amânam la infinit.
Parintii nostri ne iubesc si stiu ca ii iubim.Si noi recunoastem aceasta reciprocitate,si noi stim ceea ce stiu ei.Dar,culmea,toata certitudinea asta ne face sa luam lucrurile mai usor,sa tacem cand ar trebui sa vorbim.Scuza pe care ne-o oferim noua,in primul rând,e ca parintii stiu.
Si totusi,e foarte important sa auda asta de la noi,sa fie adevarul acesta din glasul nostru,nu din intuitia sau din gesturile noastre.Nu ma refer la un “Te iubesc” spus automat si extrem de des,ca americanii care isi spun “I love you!” de patruzeci de ori pe zi.Pentru parintii nostri,aceste cuvinte inseamna mult mai mult decât sprijinul nostru,decât toate politeturile noastre.
“Mama,te iubesc!Tata,te iubesc!”.Sunt cuvinte care ne trec zilnic prin cap,dar uitam sa le rostim,ne luam cu altele si omitem faptul ca parintii traiesc numai si numai pentru noi.
Oricat am fi de departe,de fiecare data cand se asaza la masa,se intreaba daca noi avem ce mânca.Fie si daca castigam de zece ori mai bine decat ei,ne intreaba mereu “Ai bani?Vrei sa-ti dau?”.Chiar si daca am stranutat din cauza unei alergii,inima mamei tresare cu teama.Chiar daca avem si treizeci de ani si ne purtam singuri de grija,cea mai mare grija tot parintii ne-o poarta.De fiecare data cand plecam la drum lung,parintii nu pun geana pe geana pâna când stiu sigur ca am ajuns cu bine.
Un Craciun fara cei dragi este ca si cum nu ai avea familie.Fara sa-ti simti parintii aprope de sarbatori nu poti respira.în urma cu doi ani,am fost plecata in tara unde am sustinut câteva spectacole de sarbatori,alaturi de formatia mea.Dincolo de concertele frumoase,de aplauze si de toate aprecierile publicului ,in sufletul meu se purta o lupta crâncena.As fi plecat si pe jos de la Baia-Mare la Bucuresti,doar pentru ca le simteam lipsa.Toate telefoanele si vorbele dulci pe care le auzeam din partea lor,ma faceau sa-mi doresc si mai tare sa revin acasa.
Tot parintii mi-au deschis drumul în viata.Lor le datorez totul.Ei au fost cei dintâi ce m-au încurajat sa cânt la pian,mi-au platit toate cursurile si deplasarile.Fara ei nu as fi ajuns pâna aici si simt toata caldura si sprijinul lor.
  Parintii sunt cele mai importante fiinte din viata unui om.Ar trebui sa ne gândim ce vom face când ei nu vor mai fi?Oare le vom duce dorul?Oare atunci vom avea “curajul” sa le spunem tot ce simtim?Atunci va fi prea târziu.Eu cred ca nimic nu este mai important decât familia.Orice dorinta,orice implinire,orice dezamagire,numai parintii ti-o inteleg.Sunt singurele persoane care iti sunt parinti,frati,surori si prieteni in acelasi timp.Sunt singurele persoane carora le poti impartasi toate secretele.
Din profesia de parinte nu iesi niciodata la pensie.Si atunci,de ce ar fi atât de greu sa le spunem cât ii iubim?Macar de sarbatori,de zilele speciale,alaturi de traditionalele urari de sanatate sa adaugam si “Te iubesc!”.
Ar face orice pentru noi.Si noi am face atâtea pentru ei!Asa ca hai sa-i rasplatim si din când in când sa le spunem cât ii iubim.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu